Introducere

Introducere

Introducere.

Categoria de putere, in mod deosebit cea de putere politica, a constituit si constituie obiectul de cercetare a tuturor disciplinelor teoretice cu caracter politic. Dreptul constitutional ca stiinta politica si juridica in acelasi timp, nu numai ca nu poate ocoli, dar nici nu poate fi imaginat fara acest mare capitol referitor la puterea politica la modul in care aceasta ia nastere si se realizeaza potrivit dispozitiilor normative si a traditiilor unui popor, ale unei societati. Numai ca aceasta stiinta nu cerceteaza intreaga problematica a statului, a puterii politice in general. Foarte multe probleme referitoare la stat sunt analizate de alte ramuri ale stiintelor politice, precum teoria generala a statului, istoria ideilor politice, filosofia politica, sociologia politica etc.

In aceasta lucrare ne-am propus ca obiectiv clarificarea conceptelor de putere politica statala, a elementelor si functiilor sale, a structurii de stat si formele de guvernare, a organizarii conducerii societatii potrivit principiilor separatiei puterilor in stat si a analizei cat mai complete a modului de organizare si realizare a puterii intr-un anume stat.

Notiunea de putere.

In sens sociologic si aparent tautologic, puterea desemneaza ansamblul sau sistemul relatiilor de putere constituite intr-o societate istoriceste determinata, exprimand autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivitatii sau impus acestora de catre cei care exercita puterea.1.

Aceasta definitie implica urmatoarele precizari:

Puterea nu este o simpla posibilitate a omului in raport cu lumea exterioara lui, ea nu este o simpla relatie intre om si om, intre om si un obiect sau fenomen. O astfel de relatie poate exprima, cel mult, putinta omului de a intreprinde ceva in ambianta sa, nu insa autoritatea lui in raport cu altii,.

Autoritatea exprima atat ideea de forta, puterea de a comanda, de a dispune si de a impune, cat si cadrul institutional prin care aceasta idee se materializeaza, se obiectiveaza,.

Puterea este un fenomen relational: dezvaluirea esentei puterii nu este posibila daca facem abstractie de subiectul puterii (guvernantii), de obiectul ei (guvernatii) si de mijloacele sau metodele intrebuintate pentru realizarea puterii, adica de raportul existentei intre constrangere si convingere. Asadar, puterea este o forta care preexista formelor de manifestare, ea este o energie sociala in stare latenta. «Sesizarea «puterii si a esentei ei devin posibile numai ca urmare a exteriorizarii acesteia intr-un cadru relational,.

Scopul puterii poate fi deliberat, asumat de catre cei asupra carora se exercita puterea sau dimpotriva, unul impus, resimtit ca presiune exterioara, ca forma alienata a idealului social. Dupa caz, scopul puterii asigura stabilitatea raportului dintre guvernanti si guvernati sau, dimpotriva, determina sau intretine tensionarea lui. In fine, explica mijloacele la care recurge puterea pentru a se infaptui. El explica, de asemenea, starea existenta in interiorul societatii: complementaritatea dintre putere si vointa grupului sau neutralismul lor static si potential exploziv:

In general prin conceptul de putere se desemneaza capacitatea de a impune propria vointa ori de a o exercita fata de altii.

Ca raport de dominatie puterea se institutionalizeaza mai intai in familie (pater familias), intr-o institutie ori organizatie (consilii de administratie), in scoala (profesorul), in societate (autoritatile puterii statale parlament-guvern etc.).

Asadar puterea este mijlocul prin care se mentine ordinea, intervine pentru a respecta proportiile sociale, pentru asigurarea «binelui comun».

Iata de ce Alexandru Vlahuta in «Ganduri» scria ca «adevarata masura dupa care se judeca orice putere: cat bine a adus pe lume, nu cat zgomot a facut».

Din punctul nostru de vedere, intereseaza puterea la nivelul macrosocial, acea putere care, in exercitarea ei, se intemeiaza pe identificarea realitatilor, cunoasterea si promovarea unor valori si ajutorul cetatenilor care o accepta si recunosc in vederea asigurarii interesului general.

In conceptia profesorului I. Deleanu «puterea desemneaza ansamblul sau, sistemul relatiilor de putere constituie intr-o societate istoriceste determinata, exprimand autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivitatii sau impus acestora de catre cei care exercita puterea «.

Cunoscutul autor francez G. Burdeau, prezenta puterea ca fiind «o forta in serviciul unei idei, o forta nascuta din constiinta sociala, destinata sa conduca grupul in cautarea „binelui comun“ si capabila, la nevoie, de a impune membrilor atitudinea pe care ea o comanda».

Profesorul I. Deleanu surprinde urmatoarele aspecte legate de putere:

Puterea reprezinta nu numai «ideea de forta, puterea de a comanda, de a dispune si de a impune», dar si «cadrul institutional prin care aceasta idee se materializeaza»,.

Puterea se exercita pentru realizarea unui scop comun ori pentru exercitarea unuia impus de guvernanti. Scopul puterii asadar, determina, ori statornicia relatiei guvernanti-guvernati sau dimpotriva, incordarea ori amplificarea acestuia. In functie de raportul in care se afla subiectii puterii se explica si mijloacele folosite pentru exercitarea ei,.

Aspectul social al puterii este determinat de faptul ca puterea se exercita numai in cadrul relatiilor sociale «in lipsa puterii societatea este un corp inert, ea este incapabila sa-si satisfaca ratiunea de a fi», puterea este deci «o conditie a ordinii sociale si a apropierii idealului comun, libertatea si binele nu sunt posibile decat intr-o asemenea ordine».

Notiune de putere politica.

Orice fapt social poate dobandi semnificatie politica. Fenomenul politic este o calitate care poate fi atasat oricarui fapt social, daca inlauntrul universului social dat acel fapt poate fi interpretat ca fiind politic. Aceasta nu inseamna, bineinteles, ca totul este de domeniul politicului, inseamna, insa, ca totul este susceptibil de politizare. Calitatea politica este deci acea dimensiune care se ataseaza oricaror fapte, acte sau situatii in masura in care prin aceasta, se exprima existenta unui grup uman, relatiile de autoritate si de conformitate stabilite in vederea unui scop comun.

Nu exista fapte sociale politice prin ele insele, independent deci de aprecierea lor ca atare. Exista insa fapte politice «oficializate» intrucat sunt savarsite intr-un cadru institutionalizat (de exemplu alegerea sau revocarea deputatilor, investirea guvernului de catre parlament, dizolvarea parlamentului de catre Presedintele Republicii, suspendare din functie a Presedintelui Republicii de catre parlament).

Asa cum am aratat anterior, puterea este caracteristica oricarei colectivitati umane. Rolul ei in societate este argumentat prin lipsa conformitatii tuturor membrilor sai fata de reguli si legi. Puterea este cea care orienteaza societatea spre anumite scopuri, dirijeaza si mentine starea de functionare a societatii. Deci, puterea politica apare «cand comunitatea umana devine societate, cand cei care o alcatuiesc au constiinta de apartenenta la acea colectivitate».

Procesul constiintei sociale a fost, fireste, indelungat si extrem de anevoios. El s-a aflat mereu sub presiunea unei multitudini de factori materiali si spirituali, interactionand spre producerea aceluiasi rezultat: formarea constiintei.

Incercarea de reductiune sau fetisizare a unora dintre factorii care au declansat si intretinut procesul acestei deveniri, nu poate decat fi expresia unei marginiri deliberate sau accidentale.

Asadar, puterea si societatea apar impreuna, pentru ca «fara puterea politica», fara acea forta de impulsie care genereaza miscarea in scopul careia e angajat organismul social, societatea e un corp inert aproape de declinul ei". (G. Burdeau).2.

Potrivit aceluiasi reputat autor francez formele puterii sunt clasificate in forme «preetatice» si forme «etatice».

Puterea apartine in cadrul formelor preetatice, grupului, o putere difuza, ori sefului sau unui grup minoritar («puterea individualizata»), tinand seama de calitatile sau meritele «sefului» de traditii sau obiceiuri etc. totdeauna insa temeiul obiectiv al puterii preetatice, indiferent de forma acesteia, ramane existenta comunitara si confruntarea comunitatii cu mediul ambiant. Sacralizarea si incercarea de legitimare a puterii, detasarea ei de functiile generale ale colectivitatii, marcheaza inceputul cristalizarii puterii si al alienarii acesteia. Statul inca nu fusese «inventat». necesitatea lui devenise stringenta. Autoritatea puterii nu se mai putea sprijini pe credinte sau cutume. Era necesar un cadru institutionalizat care, pe de-o parte, sa legitimeze puterea iar pe de alta parte sa-i asigure realizarea si eficacitatea. Ansamblul articulat as institutiilor si regulilor constituite in acest scop desemneaza statul, iar puterea astfel institutionalizata este o putere etatica — puterea de stat. Statul este un concept si o realitate, desi, cum spunea Kelsen, «ca unitate nu poate fi vazut, nici auzit, nici pipait». Paradoxal, statul este o institutie detestabila, dar si indispensabila. Necesitatea statului se resimte atunci cand el nu exista.

Deci cristalizarea puterii, exercitarea ei ca forma normala de organizare a colectivitatilor stabilite pe un teritoriu, acea putere suverana considerata ca reprezinta colectivitatea, apare odata cu statul.

Teoriile cu privire la legitimitatea puterii au fost variate, functie si de interesul urmarit de sustinatorii lor. Vom evoca si noi succint aceste terorii.

Desigur ca originea divina a puterii a aparut pentru a justifica imposibilitatea intelegerii si argumentarii puterii. Detinatorii puterii era Dumnezeu, imparatul Japoniei fiind numit «fiul Soarelui «.

Teoria patriarhala justifica existenta statului din familie, in timp ce teoria patrimoniala sustine ca statul a luat fiinta din dreptul de proprietate asupra pamantului.

Teoria contractualista, sustinuta mai ales de J.J. Russeau, T. Hobbes si J. Locke motiveaza existenta statului si a puterii sale printr-un «pact de nesupunere» a celor multi fata de rege, care le garanteaza un minim de libertate.

Teoria violentei sustine ca statul este rezultatul unui impuls din afara, al «cultului fortei» si al «spatiului vital».

Teoria juridica a statului-natiune" sustine ca statul este personificarea juridica a unei natiuni.

Sustinatorii acestei teorii (Einstein, Carre de Malberg, Jellinek, Laband) retin diferiti factori pentru definirea unei natiuni. Astfel, conceptia germana insista pe factorii materiali si spirituali, conceptia franceza retine elementele subiective (sentimentele spirituale ce leaga membrii colectivitatii, dorinta de a trai impreuna).

Aceasta teorie a fost infirmata de realitatea istorica. In Italia si Germania natiunea a precedat formarea statului, iar in SUA statul a luat fiinta inaintea natiunii.

Marx a facut critica Statului, definit ca «domnie a competentei» si care «realizeaza interesul general dincolo de contradictiile sistemului nevoilor, transformand individul in cetatean». Statul este de fapt «un produs al clasei dominante economic si care justifica dominatia prin autoritatea legilor si a sistemului politic — («critica filozofiei dreptului» — a lui Hegel).

Se confunda astfel statul cu realitatea sa istorica, statul cu puterea politica ori guvernamentala, ignorandu-se eforturile facute de J.J. Russeau pentru a defini politic natura regimului democratic".

Teoria sociologica sustinuta de Jean Duguit, afirma ca de fapt statul «este un fapt istoric, grupul impunandu-si vointa sa celorlalti membri ai societatii». Se reliefeaza astfel in prim plan «puterea materiala a statului», «forta sa irezistibila de constrangere».

In legatura cu caracterul puterii de stat (ale puterii publice) opiniile sunt variate, o deosebire esentiala relevandu-se intre cele marxiste si cele nemarxiste. Dar dupa cum vom vedea, unele trasaturi sunt retinute de ambele categorii de doctrine, cum este, de exemplu, caracterul politic (pentru aceasta fiind folosite aceleasi argumente sau argumente deosebite), iar altele sunt remarcate fie numai in doctrina occidentala nemarxista (si sunt retinute pentru democratiile de aici), fie numai de cea marxista. Caracterele puterii de stat retinute de majoritatea specialistilor marxisti si nemarxisti sunt:

Politic.

Putere investita cu forta de constrangere materiala,.

Organizat.

Suveranitate.

La aceasta marxistii adauga caracterul unitar, iar unii autori occidentali enumara si alte caractere, precum:

Caracterul civil,.

Caracterul temporar,.

Putere de superpozitie si de centralizare.

Juristii marxisti retin unele caractere care — zic ei — sunt intrunite numai de puterile statale si anume:

Democratic,.

Creator,.

Progresist.

Puterea de stat este o putere politica.

Este o caracteristica a puterii de stat argumentata in mod diferit in gandirea marxista fata de cea nemarxista. Pentru Marx si discipolii sai, esenta politicii trebuie cautata in lupta de clasa, in doctrina lor baza economica a societatii determinand intreaga suprastructura, deci, si puterea de stat, care este o putere de clasa, apartinatoare aceleia care, fiind detinatoarea principalelor mijloace de productie, este, ca efect al acestui fapt, si detin puterea de stat. Deci, cand marxistii spun ca puterea de stat este o putere politica, se refera la caracterul ei de clasa, la faptul ca ea apartine numai unei clase si este utilizata in general pentru realizarea unor interese specifice, pentru atingerea unor scopuri legate de menirea istorica a unei clase. Si totusi, in conceptia fondatorilor marxismului, orice putere politica de tip «expoatator «are si unele sarcini general-umane, dincolo de cele de clasa, precum cele referitoare la mentinerea echilibrului intern, apararea patriei etc.3.

Retinand caracterul politic al puterii de stat, unii ganditori occidentali aduc argumente diferite fata de marxisti. Astfel Harion si J. Giequel sustin ca puterea de stat este o putere politica deoarece:

Statul este un arbitru, alegand intre diverse optiuni (mai ales in occident, prin actiunea grupurilor de presiune),.

Puterea nu mai este de natura patrimoniala ca in evul mediu, cand se facea o confuzie intre patrimoniul statului si patrimoniul privat, autoritatea statului fiind o autoritate directa (personala),.

Sanctiunile pronuntate in numele statului sunt sanctiuni directe privind persoana si deosebindu-se astfel de cele patrimoniale specifice societatii revolute. Sau in conceptia altor autori,.

caracterul politic al puterii de stat este determinat de existenta deosebirilor dintre guvernanti si guvernati, idee ce reiese din conceptia fondatorilor dreptului constitutional clasic francez.

Puterea de stat este oficiala.

Puterea de stat este oficiala. Aceasta inseamna ca puterea de stat este legitima. Legitimitatea ei se traduce prin faptul instaurarii democratice pe calea alegerilor (vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat) sau forma nedemocratica a folosirii fortei, violentei pe calea revolutiilor, insurectiilor.

Oficialitatea puterii statale presupune de asemenea, continuitatea si permanenta acesteia, este stiut ca guvernarea trebuie sa fie permanenta, altfel societatea sufera si genereaza haos.

Ca putere oficiala, chiar daca este formata din reprezentantii unui grup ori ai anumitor partide (alegerile sunt cele care decid), puterea de stat se exercita pentru intreaga societate, conduce toata societatea.

In opinia domnului profesor Ion Deleanu, premisa si totodata mijlocul puterii de stat de a se valoriza ca factor de comanda sociala sunt crearea si aplicarea normelor juridice. O considerabila parte a relatiilor sociale devin astfel relatii juridice, al caror continut se exprima prin drepturile si obligatiile, juridiceste consacrate si garantate, ce revin participantilor la aceste relatii. Optiunea politica devine acum dirijare statala si juridica, aflata sub semnul virtualitatii constrangerii juridice. Desi normele juridice nu asaneaza totalitatea normelor si relatiilor politice sau de alta natura existente in spatiul social — acest lucru nefiind de altfel posibil si nici necesar — prin functiile pe care le indeplinesc — si inainte de toate prin postularea preeminentei intereselor generale -, normele juridice subordoneaza toate celelalte norme sociale, le polarizeaza in jurul anumitor valori specifice societatii, astfel incat, in cele din urma, intregul sistem normativ al societatii poarta pecetea unora si acelorasi interese.

Desigur ca puterea de stat — ca ansamblu unitar al institutiilor si relatiilor de putere reglementate juridic — nu poate sa acopere si nici nu absoarbe multitudinea si diversitatea institutiior si raporturilor de putere existente in societate (corpul electoral, partidele politice, sindicate, alte organizatii, grupuri de presiune, organizatii religioase). Dimensiunea puterii in societate, sub diferitele ei forme (puterea institutionala, puterea partidelor, a sindicatelor, a grupurilor de presiune, mass-mediei etc.) si interactiunea dintre factorii ei constituie o conditie esentiala de echilibru si eficacitate la nivel social, precum si premisa decisiva a unui regim autentic democratic.

Puterea de stat si societatea se afla intr-o relatie de influenta reciproca. Daca puterea de stat se realizeaza ca autoritate in societate si fata de ea, societatea actioneaza de asemenea asupra puterii de stat. Astfel: orice societate isi polarizeaza interesele generale in jurul unor valori pe care puterea de stat, sub aspectul esentei ei, a modului ei de organizare si de exercitare, nu le poate ignora (de exemplu ideologia democratica, liberala si pluralista), ansamblul relatiilor economice ale societatii, inclusiv relatiile de proprietate, influenteaza de asemenea organizarea puterii de stat si functiile ei (de exemplu, economia liberala, comparativ cu cea socialista), circumstantele istorice si traditiile (bunaoara, constituirea unor state in procesul decolonizarii, traditiile monarhice sau republicane) prefigureaza puterea si apoi contribuie la cristalizarea ei, factorul international exercita si el o presiune considerabila asupra puterii de stat (de exemplu, constituirea zonelor de influenta la Ialta, in 1945), in fine, psihologia individuala si colectiva indeplineste un rol important in procesul organizarii puterii si al stabilirii functiilor si metodelor ei de exercitare. Asadar societatea actioneaza asupra puterii de stat prin intermediul factorilor ideologici, economici, politici, internationali etc., realizandu-se astfel un original si permanent circuit feed-back intre puterea de stat si societate.

Puterea de stat este investita cu putere de constrangere materiala.

Statul a fost si este conceput ca un sistem de organizatii care, urmarind realizarea unor functii la nivelul societatii, poate si trebuie sa utilizeze «forta» in acest scop. Vorbind de caracteristicile puterii de stat, D. Negulescu cita pe Jhering, care in «Der zweek im Recht» arata ca statul este o putere superioara tuturor vointelor ce se gasesc pe teritoriul sau. Aceasta putere este si trebuie sa fie — pentru ca sa avem un stat — o putere materiala superioara oricarei alte puteri existand pe un teritoriu determinat. Statul nu poate fi conceput in afara puterii de comanda, in afara puterii de constrangere. «Lipsa puterii materiale (Macht) este pacatul mortal al statului — preciza Jhering. «Popoarele au suportat — continua el — cea mai rea folosinta a puterii de stat, biciul lui Atila si nebunia unor imparati romani, ele au sarbatorit ca pe niste eroi adevarati tirani, la picioarele carora oamenii se prosternau in pulbere. Chiar in starea de delir, despotismul ramane o forma de stat, pe cata vreme anarhia nu, ea este neputinta puterii publice, este o stare antisociala, descompunerea, destramarea societatii».

Argumentarea necesitatii existentei unui aparat inzestrat cu «forta materiala de constrangere» in societate este diferita in gandirea marxista, fata de cea nemarxista, celei dintai fiindu-i specifica o pozitie ce rezulta din caracterul de clasa atribuit puterii de stat. Astfel, potrivit conceptiei marxiste, daca statul prin esenta lui este aparatul minoritatii si apara interesele minoritare, dominanti fiind indreptat impotriva celor multi, el nu poate exista altfel decat prin organizarea unui sistem specializat de organe care sa impuna vointa clasei dominante, sa asigure prin forta aplicarea legilor ce nu exprima vointa generala. In doctrina socialista ideea aceasta a fost nuantata in ultimele decenii, sustinandu-se ca in statele de acest tip recurgerea la forta constituie ultima ratio, sfera constrangerii statale ingustandu-se treptat, statul transformandu-se intr-un stat al intregului popor, unde dictatura este inlocuita cu autoconducerea societatii.

In ceea ce priveste doctrinele nemarxiste, aici explicatiile necesitatii unei forte de constrangere materiala sunt mult mai variate mai nuantate. Astfel, unii specialisti, vorbind de guvernanti si guvernati au demonstrat necesitatea acesteia plecand de la sfera larga a celora ce trebuie sa se supuna ordinelor guvernantilor. Cei mai multi, insa, au argumentat necesitatea unui aparat de constrangere pentru apararea ordinii sociale, a intereselor comunitatii in ansamblul ei. Se arata ca puterea de stat detine monopolul constrangerii materiale, fara a atribui nici o semnificatie sau caracter de clasa acesteia. Constrangerea apare astfel necesara pentru apararea valorilor intregii societati, a vietii, a sanatatii, libertatii si averii tuturor.

In legatura cu necesitatea fortei de constrangere, in literatura de specialitate s-a subliniat «ca statul nu a existat in sensul modern al cuvantului, decat in momentul in care a concentrat in mainile sale intreaga putere de constrangere materiala», ca «in anumite privinte esentialul puterii rezida in acest monopol al constrangerii materiale in care statul insusi nu este decat o forma vida de sens».

Puterea de stat are caracter organizat.

Privita prin prisma necesitatilor care i-au determinat aparitia, ca si prin prisma functiilor ce le are de indeplinit, puterea de stat nu poate fi altfel conceputa decat ca putere organizata, structurata si echilibrata, in sensul stabilirii unor legaturi stabile, ferme intre componentele sale.

Anvizajata prin prisma cerintei functionale care i-a determinat aparitia — conducerea organizata si unitara a societatii — statul apare ca un sistem organizational politic a carui menire este conducerea societatii, conducere ce se realizeaza — in mod deosebit in societatile contemporane — prin adoptarea de norme juridice ce au valabilitate pe intreg teritoriul si cu privire la intreaga populatie asupra careia se exercita autoritatea de stat. Ori, atat adoptarea normelor cat si aplicarea lor sunt in competenta unor forme organizationale statale, fiecare categorie de organe detinand, dupa caz, competentele in domeniul crearii dreptului, a realizarii lui prin mijloace administrative si a realizarii lui pe cai juridice. Pentru aceasta intreaga activitate exista un intreg esafodaj de organe de stat intre care relatiile esentiale difera in functie de sistemul politic sau constitutional adoptat in tarile respective.

Privit prin prisma functiilor pe care le are de indeplinit — asa cum au fost conceptualizate de stiinta clasica a Dreptului constitutional (functia legislativa, functia executiva si cea judecatoreasca) sau asa cum sunt azi formulate in literatura de specialitate (de determinare a scopurilor, sarcinilor societatii, de organizare a realizarii acestora, de distributie a valorilor si de aparare a lor etc.) puterea de stat apare necesarmente organizata, fiecare sarcina trebuind a fi realizata potrivit specificului ei de un organ sau organe competente ale statului.

Puterea de stat este unica.

In legatura cu aceasta caracteristica, C. Dissescu arata, cu multi ani in urma, ca «scriitorii germani au mai stabilit un caracter special statului,» / usammen gehorigkeit", adica unitatea, legatura comuna, entitatea sub care il privesc statele straine. Dar aceasta insusire — preciza el — intra in notiunea teritoriala a statului, al carui caracter este unitatea si indivizibilitatea. Noi credem, alaturi de altii, ca unitatea este o caracteristica atat a teritoriului cat si a puterii publice. Aceasta idee poate fi sprijinita cu argumente diferite.

Marxistii o sprijina pe principiul unicitatii clasei care detine puterea publica, admitand numai cu titlu de exceptie, coexistenta unor clase la putere, fiind date exemple in acest sens fie din perioada preluarii puterii de catre burghezie — de pilda perioada in care in Roma erau la conducere atat burghezia cat si o parte a mosierilor — fie din perioada preluarii puterii de catre proletariat — de exemplu 1917, din iunie pana in octombrie, cand conduc Rusia un organ reprezentativ al muncitorilor, soldatilor si taranilor (sovietele) si unul reprezentativ al burgheziei (guvernul). Teoriile nemarxiste folosesc argumente variate in sustinerea ideii caracterului unitar al puterii. Astfel, de exemplu, Montesquieu, cu toate ca vorbeste despre separarea puterilor in stat «si argumenteaza necesitatea limitarii unor puteri prin activitatea altora, arata in final sensul unic al activitatii acestora spunand ca toate puterile «sont forcees d’aller de concert» (sunt fortate de a cadea de acord), fapt ce ne conduce la concluzia unitatii puterilor in stat. Sau in conceptia unor contemporani care spun ca puterea de stat «este o putere de superpozitie si centralizata», ideea unitatii acesteia este evident. Dupa cum este stiut, superpozitia este criteriul de a comasa sau combina mai multe elemente intr-un tot, in asa fel incat elementele comasate sa fie direct in subordinea celui format prin comasare. Deci, cu referire la organele statului, subordonarea tuturor fata de anumite organe supreme semnifica unitatea lor, dupa cum centralizarea nu se poate realiza decat prin subordonare.

Alte caracteristici ale puterii de stat.

Dupa cum aratam, afara de aceste caracteristici pe care le gasim — explicit sau implicit — formulate in gandirea specialistilor marxisti si nemarxisti, unii ganditori din occident mai adauga si altele. Astfel, se apreciaza ca puterea de stat are un caracter civil si temporal. Dar aceste caractere sunt retinute ca fiind specifice doar democratiilor occidentale actuale. Doctrina socialista, in special cea elaborata in a doua perioada de dezvoltare a statelor europene avand acest caracter, a sustinut ideea existentei unor caracteristici ale puterii de stat socialist si anume:

Caracterul democratic «argumentand» ca democratia burgheza este «ciuntita, falsa» o democratie in ghilimele, comparativ cu cea socialista, singura democratie reala, societatea socialista fiind comunitatea in care se realizeaza conducerea poporului pentru popor si prin popor"etc.

Caracterul creator, in sensul ca orice putere etatica pana la cea socialista si-a propus doar mentinerea unor relatii, conservarea lor, pe cand aceasta — numai ea — are sarcini preponderent creatoare, de construire a unei societati noi, lipsite de exploatare,.

Caracterul progresist, strans legat de cel creator, care reiese din faptul ca aceasta putere de stat socialista promoveaza noul in toate domeniile si in special, inlocuirea vechilor relatii de productie burgheze cu un nou tip de relatii, progresiste care urmeaza sa ridice societatea pe noi culmi de civilizatie si progres".

Am trait cu totii si am simtit pe viu «democratia» «progres», «noul» create de comunism si nu merita sa facem «un rechizitoriu, ci doar o constatare: o intreaga societate doreste «sa se intoarca» la democratia «ciuntita», burgheza, la democratia de tip occidental, cu o conditie: sa se ocoleasca «pacatele ei».

Suveranitate — caracteristica esentiala a puterii de stat.

Suveranitatea de stat este acea calitate — trasatura — a puterii de stat de a fi suprema in raport cu oricare alte puteri sociale existente in limitele sale teritoriale si independenta fata de puterile oricarui alt stat sau organism international, calitate exprimata in dreptul statului de a-si stabili in mod liber, fara nici o imixtiune din afara scopurile sale pe plan intern si extern, sarcinile fundamentale pe care le are de indeplinit si mijloacele necesare realizarii lor, respectand suveranitatea altor state si normele dreptului international.

Suveranitatea desi este o notiune unitara in esenta ei, implica totusi, doua ipostaze ce reflecta cele doua planuri pe care se manifesta: cel intern si cel extern. Depasindu-se stadiul in care se vorbeste de «suveranitate interna» si «suveranitate externa», astazi se vorbeste de doua laturi ale aceluiasi fenomen, intre care exista puternice legaturi de interdependenta, formand un tot unitar.

Suprematia puterii de stat desemneaza acea insusire a acesteia de a fi superioara oricarei alte puteri sociale existente intr-o anumita tara la un moment dat. Ea se caracterizeaza in dreptul statului de a adopta norme juridice, reguli obligatorii pentru toti cetatenii ei si de a le asigura aplicarea. S-a spus de asemenea, ca numai puterea de stat decide asupra drepturilor si indatoririlor fundamentale ale cetatenilor sai, precum si a modului in care acestea sunt garantate, idee depasita azi de realitatea existentei unor organisme internationale de aparare a dreptului omului, de existenta unor conventii (tratate) cu privire la garantarea lor, fapt ce reiese si din interpretarea articolului 4 din Constitutia Republicii Moldova, in care se indica ca dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile omului se interpreteaza si se aplica in concordanta cu declaratia Universala a dreptului Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. In aceste conditii putem afirma ca statul sunt cele ce asigura si ocroteste drepturile cetatenilor lor in concordanta cu dispozitia tratatelor internationale din acest domeniu.

Suprematia puterii de stat se manifesta in anumite limite teritoriale, teritoriu pe care puterea de stat este organizata fiind inalienabila si indivizibila. Suveranitatea de stat se manifesta in integritatea teritoriului si inviolabilitatea frontierelor statului. Suprematia puterii de stat are un continut complex, referindu-se la toate laturile vietii sociale si la toate problemele ce pot interesa o anume societate in prezent sau viitor.

Suprematia puterii de stat trebuie privita insa in stransa legatura cu fortele ei materiale de constrangere, pentru ca «puterea de comanda a statului» nu se manifesta in plenitudinea ei decat daca statul dispune de fortele si mijloacele necesare pentru asigurarea vointei sale. Cand forta statelor scade, alte puteri, interese — precum ale unor grupari extremiste etc. — se pot manifesta mai pregnant decat cea a statului, in astfel de conditii fiind greu sa mai vorbesti de suprematia sa.

A doua latura a suveranitatii, strans legata de prima, este independenta. Ea se manifesta in relatiile statului cu alte state, exprimata in neatarnarea statului si decurge din suprematia puterii de stat. Independenta indica acea trasatura a puterii de stat potrivit careia statul isi stabileste singur liber si dupa propria sa apreciere, fara nici un amestec al vreunui alt stat sau organism mondial, politica sa interna si externa. Statul suveran apare astfel independent atat in ceea ce priveste rezolvarea problemelor sale interne, cat si a celor externe. Dar aceasta independenta trebuie sa se manifeste in conditiile respectarii altor state si a normelor unanim admise ale dreptului international. Afirmarea suveranitatii unui stat implica respectarea suveranitatii celorlalte state, egale in drept. Fiecare stat, in numele poporului sau, are dreptul sa-si aleaga calea dezvoltarii si sa stabileasca mijloacele pentru realizarea ei. Dar afirmarea libertatii, a independentei unui stat trebuie dublata de colaborarea statelor, de pe pozitii de egalitate si respect reciproc, pentru rezolvarea intereselor comune, ale intereselor comunitatii umane, in general.

Colaborarea intre state se realizeaza dupa cum este stiut, potrivit unor principii in cadrul carora respectiv suveranitatea ocupa un loc important. Dar manifestarea sa nu poate fi privita altfel decat prin prisma actiunii celorlalte. Insemnatatea atribuita acestui principiu nu trebuie interpretata in sensul diminuarii celorlalte — egalitatea in drepturi, avantajul reciproc etc. — deoarece aceste principii sunt complementare, actioneaza unul prin celalalt, manifestarea si realizarea unuia depinzand de modul in care se manifesta si actioneaza toate celelalte. Astfel, de exemplu, nerespectarea sau incalcarea principiilor egalitatii in drept a statelor aduce prejudicii principiului suveranitatii, incalcarea acestuia din urma impiedica realizarea avantajului reciproc si asa mai departe. In felul acesta apare clar ca interactiunea tuturor principiilor ce guverneaza relatiile intre state are doua efecte pozitive directe:

Asigura ca celelalte state vor respecta si ele, la randul lor, independenta si drepturile suverane ale statului, astfel punandu-se in miscare mecanismul principiului reciprocitatii,.

Eliminarea conditiilor apte de a genera arbitrariul si starile anarhice in sanul comunitatii internationale.

Independenta unui stat nu trebuie absolutizata in detrimentul celorlalte, ci, din contra ea trebuie privita prin prisma realizarii independentei celorlalte state. Statele impreuna trebuie sa faca eforturi care sa asigure echilibrul comunitatii internationale. Pentru realizarea acestui echilibru ele trebuie sa ajunga la un compromis, luand decizii, de pe pozitii suverane, in legatura cu anumite atributii ce vor apartine unor organisme internationale.

In lumina celor aratate, suveranitatea de stat apare ca o unitate dialectica, a suprematiei si independentei puterii de stat, apare, in acelasi timp, ca trasatura esentiala a acesteia.

Suveranitatea azi are un continut complex, pe plan international si in cadrul fiecarui stat in parte facandu-se eforturi sustinute pentru determinarea cat mai completa a acestuia. In acest sens trebuie aratat faptul ca declaratia Organizatiei Natiunilor Unite din 1970 a precizat care sunt principalele elemente constitutive ale suveranitatii si anume:

Toate statele sunt egale din punct de vedere juridic,.

Fiecare stat se bucura de drepturi inerente deplinei suveranitati,.

Fiecare stat are obligatia de a respecta personalitatea altor state,.

Integritatea teritoriala si independenta politica ale statului sunt inviolabile,.

Fiecare stat are dreptul de a alege si dezvolta in mod liber sistemul sau politic,.

Fiecare stat este obligat sa se achite in intregime si cu buna credinta de obligatiile sale internationale si sa traiasca in pace cu celelalte state.

In acest document s-a precizat de asemenea ca toate statele se bucura de egalitate suverana, ca ele au drepturi si obligatii egale si sunt membre egale ale comunitatii internationale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de oricare alta natura.

Teorii contemporane privind suveranitatea.

Intelegand suveranitatea ca puterea absoluta nelimitata de nimeni si de nimic ce se exercita exclusiv si independent de catre stat, multi autori contemporani au argumentat, dupa caz, caracterul permanent al suveranitatii, inutilitatea acestui concept, demonetizarea sa demonstrand ca pastrarea suveranitatii statelor are consecinte nefaste asupra colaborarii acestora, asupra climatului international. Au fost si sunt sustinute puncte de vedere care repudiaza suveranitatea, considerand-o «o sursa a nesigurantei si a raului», un obstacol in calea dezvoltarii relatiilor dintre natiuni, un concept invechit care creeaza dificultati de netrecut si confuzii in sfera dreptului international, un concept «gresit» care ar trebui azvarlit, renuntarea la suveranitate fiind considerata ca o cale de mentinere a pacii ca un mijloc de a facilita libera circulatie a oamenilor si a ideilor. Unii autori contemporani refuza sau evita sa utilizeze aceasta notiune. Astfel, de exemplu, profesorul J. E. Aubert, analizand puterea de constrangere ca element caracteristic al puterii de stat, arata ca o astfel de putere se manifesta la toate esaloanele — stat federal, canton, organisme regionale si comunale — dar nu are aceeasi natura «la nivelul natiunii se va spune ca este suverana sau, pentru a evita a evita acest adjectiv devalorizat, se va spune ca puterea de constrangere a Elvetiei depinde imediat de dreptul international». Ori din afirmatia de mai sus doua idei se impun prioritar:

Notiunea de suveranitate s-a demonetizat de asa natura incat nu merita sa mai fie utilizata,.

Puterea de constrangere a unui stat este subordonata dreptului international.

Daca multe conceptii converg catre negarea totala a suveranitatii statelor, altele «propun» reconsiderarea conceptului, schimbarea viziunii asupra continutului acesteia, a crearii unei conceptii in care se va tine cont de deosebirile care exista intre faptul «de a avea» suveranitate si faptul «de a o exercita», intre suveranitate «in sens politic» si suveranitate «in sens juridic», ajungand astfel, la ideea competentelor statului in favoarea unor organisme internationale.

Pentru prima orientare — monista — concludent este dupa parerea noastra, un exemplu, cel al doctrinei normativiste a lui Hans Kelsen (1881 — 1973). In conceptia sa «suveranitatea nu constituie o calitate perceptibila sau obiectiv discernabila dintr-un obiect real, ci din contra conditia de care depinde o ordine normativa suprema care, in validitatea sa nu se deduce din nici o alta ordine superioara». Aceasta idee privind suveranitatea, pentru a fi corect inteleasa, trebuie analizata in lumina doctrinei sale — «doctrina pura» — a dreptului inlauntrul careia dreptul este conceput ca un esafodaj de norme — de acte juridice (normative si nenormative) — subordonate din treapta in treapta pana la norma fundamentala (o norma ipotetica), iar statul ca ordine juridica subordonat ordinii internationale. La Kelsen deci sistemul de drept national isi gaseste validitatea in sistemul de drept international, ceea ce conduce la concluzia ca intre aceste doua sisteme nu poate exista decat o unitate perfecta. Singura conceptie posibila — dupa el — este cea monista. Examinand cele doua constructii posibile — monista cu primatul dreptului international si monismul cu primatul dreptului intern — afirma ca am fi liberi sa alegem intre ele, pentru ca apoi sa ajunga la concluzia categorica a subordonarii dreptului intern fata de dreptul international.4.

In acest sens este semnificativa definitia pe care o da statului si anume «statul … se defineste ca o ordine juridica relativ centralizata, limitata in domeniul sau de validitate spatial si temporal subordonata direct dreptului international si eficace in ansamblu si in mod general».

Astfel, pornind de la teza potrivit careia dreptul international determina sfera de validitate a ordinelor juridice (a statelor), ajunge la concluzia necesitatii «eliminarii dogmei suveranitatii».

El cere sa se renunte la suveranitate aratand ca statul nu are o competenta exclusiv in problemele nationale. Nu exista probleme — precizeaza el — care sa nu poata fi reglementate de dreptul international, dar exista probleme care pot fi reglementate numai de acesta.

Observam ca H. Kelsen are o viziune «mondialista» asupra fenomenelor juridice, ordinea juridica internationala cuprinzand toate ordinele juridice nationale, dreptul international transformandu-se, astfel, intr-un «drept mondial».

Pentru cea de a doua orientare — schimbarea viziunii asupra conceptului de suveranitate, astfel incat sa reflecte mai fidel si mai exact realitatea — este foarte greu de facut referire doar la autori. Cele mai multe opinii sunt azi exprimate in acest sens, idei ca cele privind deosebirea dintre suveranitatea politica si suveranitatea juridica, ca cele privind «suveranitatea relativa», «suveranitatea competenta» etc. fiind intalnite foarte frecvent. Astfel, de exemplu, Verdoss propune o teorie a repartitiei competentelor si ajunge la concluzia prioritatii dreptului international, demonstrand necesitatea transferarii unor atributii din competenta statelor pe seama unor «nivele superioare», suprastatale sau internationale. Korowicz, la randul sau, propune inlocuirea termenului de suveranitate inteleasa «in mod absolut» cu cel de «suveranitate relativa». El argumenteaza ideea suveranitatii relative pornind de la situatiile reale in care suveranitatea este supusa la tot felul de limitari. In acest sens arata ca suveranitatea poate fi limitata si prin simpla incheiere de tratate internationale, deoarece au drept consecinta restrangerea libertatii de actiune a statului. De asemenea face o deosebire intre suveranitatea propriu-zisa si exercitiul ei, aratand ca suveranitatea nu poate fi abandonata dar exercitiul ei poate fi restrans — virtual … fara limite.

La aceste doua orientari, din care uneia ii este specific argumentarea ideii unui singur stat — statul mondial — unei singure suveranitati, iar celeilalte ideea subordonarii directe a dreptului intern fata de cel international se adauga o a treia, care are drept caracteristica faptul ca neaga suveranitatea «de fapt», am spune noi, adica se refera la «ceea ce este» azi suveranitatea statului si nu la ceea «ce trebuie sa fie». Pornind de la unele constatari realiste cu privire la inegalitatea puterii militare si economice a statelor, unii autori trag concluzia ca notiunea de suveranitate «isi pierde orice semnificatie». Astfel, M. A. Kaplan spunea ca ceea ce caracterizeaza in prezent viata internationala este dominarea acesteia de catre statele mai puternice, conducerea ei dupa un sistem bipolar, in care suveranitatea statului isi pierde orice semnificatie sau, oricum, este mult «restransa» prin limitarea ei doar la unele probleme. Relativ asemanator vede lucrurile si G. Schawrtzenberg, care arata ca suveranitatea deplina apartine doar catorva state mai puternice, celelalte inscriindu-se in cadrul unor raporturi de ierarhizare bazate pe forta.

In conditiile actuale caracterizate prin amploarea miscarilor revolutionare din tarile din centrul si estul Europei, tari care au parasit calea comunista de dezvoltare si s-au orientat spre dreptul constitutional clasic, pozitia fata de suveranitate se diversifica si mai mult. Remarcam astfel in Europa, dar nu numai:

O tendinta de internationalizare de integrare economic, culturala, politica etc. si, pe cale de consecinta, de creare sau reactivare a unor organisme interstatale care exercita atributii ce anterior apartineau statelor suverane.

O tendinta inversa de dezmembrare a unor state de regula statele federale si de formare a unor state noi independente.

Prima tendinta este cea a statelor dezvoltate din Europa, a statelor bogate. Ea poate fi ilustrata printr-un exemplu recent: semnarea la Luxemburg, in octombrie 1991, de catre tarile C.E.P. si A.E.L.S. a unui acord privind crearea in 1993 a unei vaste zone a liberului schimb. A doua tendinta este specifica statelor din rasaritul Europei, unde s-au desprins ca state independente Lituania, Letonia, Estonia etc., unde alte state lupta pentru independenta, unde Basarabia prin referendum si-a declarat independenta. In aceste conditii credem noi, atitudinea fata de conceptul de suveranitate se va schimba radical.

Concluzii.

Orice societate, oricat de primitiva, trebuie sa dispuna de o anumita organizare si distribuire a puterilor, chiar si pentru elementara functie a conservarii ei. In acest sens Balandier considera ca puterea va fi definita ca rezultand, pentru orice societate, din necesitatea de a lupta impotriva entropiei care o ameninta cu dizolvarea. Nu exista forme de agregare sociala si activitati umane mai complexe care sa fie lipsite de putere. Puterea apare ca o necesitate sociala, necesitate ce poate fi explicata, in primul rand prin prisma importantei pe care o prezinta mentinerea echilibrului, a coeziunii interne a oricarei societati. Dar ea apare si ca rezultat al unei necesitati externe, explicata prin prisma faptului ca orice societate globala este in legatura cu exteriorul, are legaturi cu alte societati, fapt pentru care puterea trebuie sa organizeze aceste relatii, dupa cum trebuie sa-i asigure apararea.

Formele puterii pot fi desigur foarte variate, dar nu se poate imagina absenta totala a oricaror forme de putere, fara a presupune dezagregarea structurilor societatii. Rolul esential al oricarei forme de putere este de a asigura coeziunea si functionalitatea diferitor structuri si organisme ale societatii umane, coordonarea activitatilor care se desfasoara in interiorul acestora. Argumentarea necesitatii puterii, Robert Bierstedt preciza: trebuie sa fie clar ca este nevoie de putere pentru a consfinti asociatia, a-i garanta continuitatea, a-i intari normele … Pe scurt, puterea sprijina ordinea fundamentala a societatii si organizarea sociala in cadrul ei. Puterea sta in spatele oricarei asociatii si ii sustine structura, fara putere nu exista nici o organizare si nici o ordine «.

Referindu-ne la putere trebuie sa facem o distinctie intre puteri … in general puterea politica si puterea de stat, probleme ce sunt adesea confuz tratate in literatura de specialitate.

Cand spunem «puterea ca fenomen social», facem o deosebire intre:

Relatiile de «conducere-supunere» (sau de «dominare-subordonare»), bazate pe capacitatea de a lua decizii si a asigura indeplinirea lor (prin mijloace de persuasiune sau prin constrangere, dupa caz),.

acea calitate a personalitatii umane de a putea face ceva, adica puterea in sens de putinta, forta, tarie,.

In acest sens de un real folos ne este distinctia facuta de unii specialisti in Franta intre «puissance» si «pouvoir». Astfel de exemplu M. Prelot sustine ca puissance «este echivalent cu potentia (autoritate naturala si personala), iar pouvoir cu potestas (autoritatea construita magistratura).

Ceea ce are primordial in vederea dreptului constitutional cand analizam puterea este primul sens, cel de relatie intre doua subiecte inegale, relatie in virtutea careia un subiect de regula colectiv, are capacitatea de a lua decizii si de a asigura indeplinirea lor. Acest fapt, insa, nu determina inlaturarea sau neglijarea completa a celuilalt sens, de putinta forta tarie pentru ca puterea politica este detinuta si exercitata de oameni, iar de calitatea lor depinde calitatea si eficienta deciziilor luate.

Puterea se manifesta in toate domeniile vietii sociale, imbracand forme foarte variate: economice, politice, militara, spiritual-ideologica etc.

Puterea politica se deosebeste de alte forme de putere prin aceea ca ea se manifesta numai in societatile in care exista o diferentiere sociala intre cei ce conduc si cei condusi, intre guvernanti si guvernati. In literatura de specialitate s-a aratat ca in orice grup uman se poate observa o diviziune a membrilor lui in doua categorii, cei care comanda si cei care asculta. Acest aspect exprima existenta puterii. Dar cand acest fenomen se remarca la nivelul societatii globale, este un fenomen politic, atunci vorbim de putere politica a statului.

Puterea politica este puterea organizata a unui grup care se exprima in capacitatea acestuia de a lua decizii obligatorii si de a le asigura infaptuirea in societatile in care diferentierea intre guvernanti si guvernati a atins un anume grad. Notiunea de putere politica este folosita cel mai des ca fiind sinonim cu cea de putere de stat. Dupa parerea noastra insa, prima are o sfera mai larga. Astfel putem vorbi de puterea politica a uni partid chiar daca acesta se afla in opozitie, dar nu putem considera aceasta putere ca fiind si de natura etatica.

Sintetizand am putea spune ca puterea ca fenomen social imbraca mai multe forme ca printre acestea, puterea politica ocupa un loc principal, ca ea se manifesta numai in societatile in care exista o diferentiere intre guvernanti si guvernati, avand o sfera mai larga decat puterea de stat care semnifica o anumita putere politica, ce poate fi detasata de altele prin trasaturi specifice, proprii, ce-i confera un loc aparte in sfera formelor (tipurilor) de putere.

Puterea de stat poate fi abordata la mai multe nivele:

la un nivel general abstract,.

la nivelul unui anume tip de putere.

la nivelul unei anume puteri concrete (de exemplu puterea de stat existenta azi in Republica moldova).

Dupa cum ea poate fi abordata din mai multe puncte de vedere: sociologic, juridic etc.

Constitutia Republicii Moldova din 1994, (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, 4 august, nr. 1).

Prof. dr. Genoveva Vrabie, «Dreptul constitutional si institutii politice contemporane», Editura «Stefan Procopiu», Iasi, 1993, Editia a 2-a, Partea I.

Prof. univ. dr. Ion Deleanu, «Drept constitutional si institutii politice. Tratat», Editura «Europa Nova», Bucuresti 1996, vol 1.